Cliseu romantic
Acum 13 ani
Cine... ce... unde...
duminică, decembrie 19
joi, decembrie 16
Amaraciune
"Mi-e frica Doamne ca am ajuns, demult la mijloc si nu stiu
Ce 's intrebare sau raspuns....."
miercuri, octombrie 6
marți, octombrie 5
Spune-mi NU sau spune-mi TU
Cântecul căţelei
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, in viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.
Până-n amurg, veghind incovoiată,
I-a răsfăţat, lingându-i ne-ntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată
Pe fierbinţeala pântecelui supt.
Iar seara, când găinile s-aşează
Stăpânul casei a ieşit posac
Şi unde mama pâlpâia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.
În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum...
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.
Apoi când se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căţei.
Străină, zgribulită şi-n neştire,
Privea la chipu-i nalt şi depărtat,
Iar luna plină, lunecând subţire,
După colini a dispărut treptat.
Şi cum atunci când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.
Serghei Esenin
Viata pe un peron
Într-o noapte visam că mergeam pe marginea liniei ferate. Mă simţeam descurajat şi vroiam să termin cu toate. Ceva nu ţi-a plăcut în această plimbare a mea, ai venit şi m-ai privit întrebătoare. Atunci m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote uscate, fără lacrimi. Şi pentru că mă priveai mai departe, ţi-am spus: "Am vrut să mă arunc înaintea trenului". Te-ai uitat la mine uluita. "Care tren?" "Trenul care va veni". "Dar îl aşteptăm de atâta vreme şi nu vine, mi-ai zis. Cum îţi închipui că va veni tocmai când te plimbi tu pe marginea şinelor?" Am scuturat din cap şi ţi-am dat o explicaţie care şi pe mine m-a uimit. "Dacă m-ai fi lăsat, ai fi văzut că venea. Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit".
Numai o mare nenorocire ne poate arăta cât de mărunte sunt nemulţumirile "insuportabile".
Niciodată nu se ştie cât adevăr poate îndura un om.
Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.
Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă.
Sunt lucruri pe care le poţi avea doar dacă stai departe de ele. Făcând greşeala să le cauţi, le pierzi.
Vă mărturisesc că unul dintre cele mai mari defecte ale mele a fost că nu m-am priceput să mint nici măcar când alţii nu-mi cereau decât asta.
Cei care ne iubesc se încăpăţânează să ne salveze, vrându-ne altfel decât suntem, fără să bănuiască o clipă că prin grija lor ne împing să devenim ingraţi.
Numai o mare nenorocire ne poate arăta cât de mărunte sunt nemulţumirile "insuportabile".
Niciodată nu se ştie cât adevăr poate îndura un om.
Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.
Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă.
Sunt lucruri pe care le poţi avea doar dacă stai departe de ele. Făcând greşeala să le cauţi, le pierzi.
Vă mărturisesc că unul dintre cele mai mari defecte ale mele a fost că nu m-am priceput să mint nici măcar când alţii nu-mi cereau decât asta.
Cei care ne iubesc se încăpăţânează să ne salveze, vrându-ne altfel decât suntem, fără să bănuiască o clipă că prin grija lor ne împing să devenim ingraţi.
Zodia Racului
Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pîna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.
să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pîna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.
de-a rasu' - plansul'
Ceilalţi lupi m-ar sfâşia, dacă ar şti că urletul meu e, în realitate, un plâns.
Lumea
Cred că lumea a fost prea mare pentru mine. În schimb, o lume redusă la "doi" mi s-a părut ideală.
Asa se intampla logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic.
Spre ce ne ducem dacă nu sosim nicăieri?
Am cutreierat ani in sir marile
si cand ne-am intors ne-am dat seama
cat de putin ne indepartasem de tarm.
De fapt, nu ne indepartasem deloc.
Eram tot acolo si iubeam aceleasi lucruri
numai ca eram mai batrani
si ne venea greu sa suradem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surade usor.
Si iubim altfel, mai trist.
In rest suntem le fel si iubim aceleasi lucruri,
iubim…
si cand ne-am intors ne-am dat seama
cat de putin ne indepartasem de tarm.
De fapt, nu ne indepartasem deloc.
Eram tot acolo si iubeam aceleasi lucruri
numai ca eram mai batrani
si ne venea greu sa suradem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surade usor.
Si iubim altfel, mai trist.
In rest suntem le fel si iubim aceleasi lucruri,
iubim…
luni, octombrie 4
”Unii tac pentru ca viseaza o elocinta mai profunda decat a cuvintelor. In schimb, altii tac pentru ca nu mai vor sa spuna nimic. Pentru ca nu mai cred in nimic. Nu mai cred in dragoste si se hotarasc sa nu-i mai pronunte numele, nu mai cred in fericire si se hotarasc sa uite de ea” (Octavian Paler)
Departe, frate departe....sub un cer cu stele sparte
eu de coama-mi tineam calul
si de talpi ma tinea malul...
mergeam singur pe coline,
calul meu murea sub mine.
si de talpi ma tinea malul...
mergeam singur pe coline,
calul meu murea sub mine.
Incredere
Era o vreme cand ma gandeam la viitor intrebandu-ma nerabdator cand o sa incep.
Acum ma intreb cand o sa se termine.
omul se va desavarsi ca fiinta superioara in momentul cand nu va mai spune
”am nevoie de cineva”...
Drumul e lung
drumul e lung
dorul mai lung
dar am s-ajung
cred c-am s-ajung
de dragul tau
pierdutul meu
pana-n cer la Dumnezeu
dorul mai lung
dar am s-ajung
de dragul tau
pierdutul meu
pana-n cer la Dumnezeu
vineri, octombrie 1
asemanare
am ajuns sa ma aseman cu vantul....ma inclin la fiecare bataie de aripa
La copacul cazut, toti alearga sa taie crengi....
va veni o zi cind vei privi in ochii mei razand, si vei plinge...insa nu vei sti "ca noaptea, sufletul meu, ia forma uitata a trupului tau"
La copacul cazut, toti alearga sa taie crengi....
va veni o zi cind vei privi in ochii mei razand, si vei plinge...insa nu vei sti "ca noaptea, sufletul meu, ia forma uitata a trupului tau"
Un zvon
nici aripile zboruri nu mai pot
e numai despartire peste tot
si se aude ca va fi mai greu
decat vom fi departe tu si eu...
e numai despartire peste tot
si se aude ca va fi mai greu
decat vom fi departe tu si eu...
Nici
La piaţa, am văzut un cuplu ţinându-se de mână... şi mi-am dat seama că noi nu vom face acest gest niciodată. Nu vom avea parte niciodată de aşa ceva.
Nu vom avea parte de picnicuri sau zâmbete imprudente. Nu vom avea parte de inele. Doar... clipe furate care trec pe fugă.
Nu vom avea parte de picnicuri sau zâmbete imprudente. Nu vom avea parte de inele. Doar... clipe furate care trec pe fugă.
Neliniste
Când vezi în ochii iubitei dragoste,poate fi foarte bine iubirea ta reflectată în ochii ei.
cu timpul îţi vei da seama...
Adieu
Ne iubim dupa un calendar, la ore fixe sau in perioade scurte, tot mai rapide si previzibile. Cand ma saruti o faci cu egoism; nu pentru ca vrei, ci ca sa nu iti fie dor mai tarziu, sa nu te uiti pe geam nestiind cum ar fi fost sa ma saruti in ploaie, sub acoperisuri inguste sau in intarziere. Sunt o parte din calendarul tau digital, am alarma proprie si reminder pentru joi la ora doua . Impart data cu inca o zi de nastere si o simulare, te impart pe tine intre cat mai multe mesaje si dedicatii diluate. De fapt ne diluam amandoi pana cand aleile pastreaza doar urme vagi ca am pasit sincron vreodata.
Sunt fragmentata in etichete de carti si dedicatii pe prima pagina, antetul lucrarilor, acte de identitate si mesaje. Trebuie sa ma adun seara din toate colturile camerei si sa ma reasamblez pe perna inainte sa adorm . Nu mai am timp sa fiu un singur om, nu mai am nici macar timp sa fiu in toate zilele de joi din calendarul tau. Poate ca a venit momentul sa imi mai amputez o identitate. Adieu. ----sursa: www.savamihai.com
joi, septembrie 30
Drumul ca o sfoara
Pentru a fi inteles nu e de ajuns sa fii sincer.Dar la sfarsitul zilei e mai bine sa fii…luni, septembrie 27
Repetabila povara
Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.
Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.
Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Adrian Paunescu
joi, septembrie 23
Durerea femeiască
V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.
Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.
Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?
Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,
Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.
Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.
Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.
Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.
Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.
Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.
Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.
Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.
Adrian Paunescu
V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.
Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.
Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?
Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,
Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.
Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.
Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.
Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.
Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.
Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.
Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.
Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.
Adrian Paunescu
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai fi mai rămas?
Tudor Arghezi
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai fi mai rămas?
Tudor Arghezi
Se zice ca timpul trece. Timpul nu trece niciodata. Noi trecem prin timp!
Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm acelasi tren...
Când norocul ne surâde, întâlnim prieteni; când este împotriva noastră, întâlnim o femeie frumoasă.
Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială.
Din contradicţia palmelor se nasc aplauzele. Dar din spirite opuse?
Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm acelasi tren...
Când norocul ne surâde, întâlnim prieteni; când este împotriva noastră, întâlnim o femeie frumoasă.
Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială.
Din contradicţia palmelor se nasc aplauzele. Dar din spirite opuse?
Inca o zi...
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...
Ştefan Augustin Doinaş
Oameni de zăpada
Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.
Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi.
Ninge fără milă, cu vinovăţie,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge şi sfîşie,
se fărîmiţează ultimul salut
vai de noi, femeie, ninge-a despărţire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheaţă şi iubire,
oarbe felinare cad din univers.
Ninge ca pe piatră peste carnea noastră,
ninge ca pe munte, ninge ca pe mort,
ninge incurabil, molimă albastră,
ninge pe vaporul scufundat în port.
Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.
Ninge în neştire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea cînd te chem.
Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă,
ninge fantomatic şi bacovian,
ninge că sînt rece, ninge că eşti dusă,
ninge ca la moartea ultimului an.
Adrian Păunescu
miercuri, septembrie 22
marți, septembrie 21
luni, septembrie 20
sâmbătă, septembrie 18
Prima zi
Astazi....un fel de inceput....ne cuprinde o stare de bine si ne tinem in brate...tie iti este dor si ma prinzi de maneca in timp ce trag cu sete din tigara; ma gandesc ce "dulce" e viata. Orbii se recunosc intre ei prin sunetul pasilor pe asfalt, eu venind spre tine ca o pasare mi-am rupt aripile sa fiu om si tu la fel;
Intre noi, o padure de salcami se repede cu toate florile ei sa ne impreuneze, sa facem viu din viu si nou din nou, sa nu fim la timpul trecut...in trecut.
vineri, septembrie 17
Abonați-vă la:
Postări (Atom)